Vreau să mă duc acolo să simt că m-am întors acasă

Când vreau să mă regăsesc vreau să mă duc acolo … pentru că vreau să simt că m-am întors acasă unde pot să mă regăsesc, să redevin eu. Sună minunat când citești astfel de îndemnuri prin publicații și simplu de realizat: te urci în mașina personală sau într-un mijloc de transport în comun, parcurgi drumul necesar, ajungi la destinație, simți că te-ai întors acasă, te regăsești, redevi tu și te întorci ca nou la viața ta.

Dacă ar fi atât de simplu și general valabil pentru orice persoană s-ar închide multe cabinete specializate în tratarea problemelor de suflet și minte pentru că le-ar dispărea obiectul muncii. Sunt foarte bune și binevenite toate sfaturile din publicațiile de acest gen, dar nu cred că se pot aplica întocmai, în toate cazurile și pentru orice persoană.

Aș zice să te întorci acasă acolo unde te așteaptă cineva, cât încă mai trăiesc părinții tăi ca să simți că ești copilul ocrotit al cuiva, să te ajute să depășești momentele de slăbiciune, vulnerabilitate sau altceva cu care te confrunți, ca să prinzi putere să înfrunți lumea sau demonii interiori care nu îți dau pace. Însă, atunci când nu ești într-o stare prea bună, nu te întoarce la o casă părăsită unde nu te așteaptă nimeni.

Cel mai probabil scenariu ar fi că ajungi acolo, te bucuri puțin de-a lungul drumului de locurile natale care parcă nu mai sunt chiar așa cum ți le aminteai, constați că nu te așteaptă nimeni pentru că oamenii pe care îi iubeai și care te iubeau nu mai sunt, locurile și clădirile sunt mai mici decât așa cum le vedeai copil fiind și parcă sunt părăsite și năpădite de buruieni, oamenii pe care îi cunoșteai au dispărut, tinerii cu care ai amintiri de neuitat au plecat prin lume, nu mai cunoști aproape pe nimeni și nimic și parcă ești străin.

Ba, mai rău, poate te năpădesc amintirile și regretele pentru ce ai făcut sau ai spus, pentru ce n-ai făcut sau n-ai spus, pentru ce puteai face altfel, pentru că nu mai sunt ei, pentru că nu mai e nimic la fel, pentru că nici măcar tu nu mai ești la fel. Ești în pragul unei crize de plâns și poate îți vine ideea să mergi și la cimitir să aprinzi lumânări, să îți iei rămas bun, ca să te întorci la viața ta.

Dacă totuși ai tăi sunt acolo unde te întorci acasă, nu cred că este o idee bună să îi amesteci în peripețiile din viața sau din mintea ta. Poate că nici nu mai au vârsta necesară ca să îi supui la diferitele probleme cu care poate că te confrunți, poate că au avut vârsta ta cu decenii în urmă și în alte timpuri când nu au întâmpinat nici ei și nici vreunul dintre cunoscuții lor astfel de probleme.

Poate că habar nu au despre ce ai de gând să le povestești pentru că sunt oameni, locuri, situații, fapte sau stări despre care nu au cunoștință sau poate că pur și simplu nu știu cum, nu au cu ce sau nu pot să te ajute. Poate vor sta muți de uimire, poate îți vor pune întrebări la care nu poți să răspunzi sau poate vor spune ceva care îți va demonstra că nu au înțeles ce le-ai spus și te vei enerva că nu te ascultă sau că nici măcar ai tăi nu te înțeleg, iar ei nu au nici o vină.

Atunci de ce să îi mai încarci cu probleme pentru care nu au soluții sau nu ți le pot rezolva? Mai bine rămâi acum la viața ta, rezolvi ceea ce te deranjează în ea și te duci mai târziu în locurile natale când capeți forța necesară pentru că, în loc să dobândești putere pentru confruntarea cu realitățile tale, riști să te demoralizezi. Du-te la ai tăi când ești bine ca să vă simțiți bine, pentru că oricum te așteaptă să te întorci acasă.

Cam asta mi-am zis după ce mi-a venit pentru o scurtă vreme ideea năstrușnică să mă duc la țară unde mi-am petrecut o parte din copilărie și adolescență și unde nu am mai fost de cel puți cincisprezece ani, casa este nelocuită, bunicii mei iubiți nu mai sunt de peste douăzeci de ani, probabil și ceilalți consăteni pe care îi știam eu ca fiind bătrâni atunci nu mai sunt, tinerii pe care îi știam eu nu mai sunt de mult timp la fel de tineri și au plecat prin lume.

Nu am așa o stare în care să vreau să mă duc acolo ca să simt că m-am întors acasă, să mă regăsesc, să redevin eu, ci pur și simplu îmi e dor pentru că nu am mai mers acolo de mulți ani. Am avut o copilărie și o adolescență frumoasă cât timp eram acasă la bunici și am amintiri frumoase acolo legate de oameni și locuri pe care îmi doresc să le revăd. Dar nu mă așteaptă nimeni și nimic acolo, iar vizita ar fi lipsită de ceea ce este cu adevărat important: oamenii împreună cu care am fost fericiți acasă.

Cred că nu contează casa, nu contează locurile, nu contează lucrurile, nu contează absolut nimic din mediul nostru decât în plan secundar, importanți sunt doar oamenii care ne stau mereu alături în momentele bune sau mai puțin bune din viețile noastre și numai împreună cu ei putem simți oriunde că suntem cu adevărat acasă. Am scris despre toate acestea în articolul Casa de acasă e în fiecare dintre noi.

Tu ai un loc în minte pentru care îți spui ”vreau să mă duc acolo să simt că m-am întors acasă”? Este în legătură cu o casă anume, cu locuri, cu oameni? Împărtășește-ne într-un comentariu în legătură cu ce simți că te-ai întors acasă.

Sursa fotografiilor: Pixabay.com