Filmul vieții mele

Cuprins:

Azi am primit provocarea unei serii de subiecte viitoare, primul care mi s-a comunicat fiind cu tema ”Filmul vieții mele”. Notificarea s-a șters atât de repede, probabil din vina mea, încât doar pot să sper că am înțeles exact titlul subiectului. Scriind despre viața mea ar trebui să fiu mulțumită pentru oportunitatea unei autoterapii gratuite, dar nu îmi prea face plăcere să mă spovedesc pe internet.

Cum să abordez pe blog filmul vieții mele

Se spune că face bine psihicului să ne amintim uneori momente fericite din cursul vieții, fără a zăbovi prea mult asupra gândurilor despre vremuri apuse. Este destul de mult vehiculată ideea că trebuie să le scriem mai ales pe cele din trecut pe care dorim să le iertăm și să le uităm, precum și pe cele pozitive de odinioară ca să ne manifestăm recunoștința, iar pe cele prezente și viitoare cu rol motivațional.

Dacă mă voi axa numai pe aspectele frumoase aș avea despre ce să scriu un întreg blogpost cu mesaj pozitiv presărat cu momente vesele, frumoase, romanțioase, fericite, liniștite care mi-ar însenina ziua și mi-ar menține moralul ridicat la cote importante. Acesta poate fi unul dintre rolurile unei terapii prin scris: de a menține buna dispoziție, optimismul, liniștea interioară și entuziasmul la niveluri ridicate.

Dacă voi releva aspectele urâte ale vieții mele poate că aș retrăi intens în minte momentele de neliniște, nedreptate, umilință, revoltă, suferințe, negativism și altele asemenea, stricându-mi ziua aceasta și poate că și pe următoarele. Probabil că cel mai bine ar fi să încep prin a scrie despre cât de minunată a fost viața mea și despre cât de mult mi-aș dori să mă întorc în timp ca să o reiau din diferite etape.

Ar trebui să scriu despre recunoștința mea pentru persoanele care mi-au marcat viața în orice mod astfel încât am devenit ceea ce sunt în prezent. Ar trebui să scriu și despre câte mulțumiri trebuie să aduc destinului, sorții și oricărei divinități care mi-au planificat viața în felul în care s-a derulat.

Nici nu știu dacă ar fi bine să scriu o poveste despre o viață minunată presărată numai cu momentele fericite, sau dacă ar trebui să amintesc și despre persoanele negative care mi-au făcut mult rău, despre cele care au desfășurat diferite manopere în acest sens și despre succesiunea de împrejurări din care mi-aș fi dorit să nu fac parte.

Destinul, soarta, divinitatea

De dragul provocării, trebuie să iau în considerare în primul rând Destinul, Soarta, Divinitatea care, încă de la spermatozoid, ovul și zigot, ar fi schițat filmul vieții mele exact așa cum s-a desfășurat. Ei bine, voi începe prin a mă adresa cumva retoric acestor entități imateriale pentru care trebuie să manifest respect și recunoștință:

”- De ce boli grave suferiți astfel încât mi-ați planificat toate relele care mi s-au întâmplat în cursul vieții? Lăsați-vă de hobby-ul acesta pentru că terorizați persoane!”

Se spune că, atunci când Dumnezeu îți dă o greutate, îți dă totodată și puterea să treci prin ea, cu posibilitatea să o soluționezi și să ajungi la liman. Se crede că, atunci când soarta este grea, înseamnă că ți-o dă divinitatea ca să te cureți de păcate, să ai griji spre mântuire și să te întorci la calea cea dreaptă cu credință, căință, pocăință, post, rugăciune, spovedanie, împărtășanie, miruire.

Pe bune? Păi de ce trebuie să fie așa? Parcă Dumnezeu era bun, iertător, ocrotitor, omniprezent și de mare ajutor. S-o fi schimbat religia, sau nu am citit eu suficient despre aceasta? Dacă aș crede în astfel de planificare predestinată a vieții, aș zice că e cel puțin bolnavă inteligența superioară care, în cursul vieții fiecăruia dintre noi, presară greutăți la tot pasul ca să ne privească de la distanță cum ne chinuim și cât suferim ca să le rezolvăm. Nu-i corect!

Sigur că orice problemă are până la urmă o soluție, fie ea pozitivă sau negativă, dar când ești prins în firul unor evenimente negative ca protagonist principal nu este simplu deloc. Trebuie să te zbați și să întreprinzi acțiuni despre care nu ai cunoștință dacă sau când vor conduce la succes, beneficiind din plin de stres, îngrijorări, neputință, nedreptate, frustrări etc.

În astfel de împrejurări negative nu îți vine deloc să le mulțumești acestor instanțe superioare imateriale pentru necazuri, boli și suferințe și să manifești recunoștință pentru că ți-au dat griji spre mântuire. În acest paragraf din text se impune și o clarificare referitoare la faptul dacă eu consider că primul om de pe pământ a fost Adam cu coasta lui din care a fost făcută Eva, sau dacă cred ceva de forma că la un moment dat o pereche de maimuțe au suferit niște modificări genetice rezultând strămoșii noștri.

Bineînțeles că în toate cazurile cred în evoluție și în specialiști, dar manifest totodată respect și credință acceptabile pentru divinitate și religie. Până când nu îmi certifică cineva fără dubiu faptul că religia și credința în Dumnezeu sunt simple forme eficiente de disciplinare a maselor și că reprezintă simultan cea mai ieftină formă de psihoterapie, eu voi avea în minte un amalgam format din cele două căi și îmi voi trăi viața ca atare.

Sigur că nu pierd nimic dacă cred în preceptele bisericești care s-ar putea dovedi ulterior că nu erau reale, pentru că nu ne învață nimic de rău sau care să ne dăuneze dacă le practicăm cu moderație. Nu pierd nimic nici dacă cred în teoria evoluției atât timp cât aceste rude foarte îndepărtate ale omenirii nu mă vizitează, nu conviețuim împreună și nu se mișcă libere printre noi în viața de zi cu zi.

Dacă este adevărat că credințele noastre sunt mai importante pentru noi decât realitatea pe care mințile noastre o mistifică, atunci eu mă feresc să cred cu toată forța ființei în ceva. Prefer să păstrez și o oarecare doză de scepticism, însă fără a pune absolut orice la îndoială.

Cert este faptul că ne simțim mai bine să credem în ceva și să avem încredere în oameni și în faptul că totul va fi bine, decât să trăim anxioși gândind că nu putem să avem încredere în nimeni și în nimic pentru că avem convingerea că împrejurările viitoare vor decurge negativ. Nu este de preferat un mod de viață exagerat de vigilent, mereu în alertă, precaut, bănuitor și temător. Nu ești de aceeași părere?

Ar fi mult mai ușor de suportat faptul că destinul, soarta, divinitatea mi-au planificat ca în cursul vieții să întâlnesc o mulțime de oameni răi sau doar nepotriviți cu care să am amintiri urâte și foarte urâte, decât să accept faptul că poate o suită de alegeri personale greșite m-au condus spre monștrii din viața mea care m-au implicat într-o mulțime de peripeții despre care mi-ar fi plăcut să nu am cunoștință.

Sigur că în timp am întâlnit și niște oameni buni și că posed nenumărate amintiri frumoase, ori că lucruri bune mi s-au întâmplat, însă când pornești pe panta negativismului nu mai ieși prea curând din hățișurile minții. De aceea, de regulă sunt optimistă și recunoscătoare în fiecare zi pentru viața mea și pentru oamenii minunați care au făcut și care fac parte din ea.

Filmul vieții mele va urma

La fel ca multe alte vieți, filmul vieții mele a debutat cu o copilărie frumoasă petrecută la bunicii iubiți de la țară, cu o adolescență nu foarte tumultuoasă petrecută la părinți în oraș și în weekend-uri și vacanțe la bunicii materni. A urmat apoi maturitatea cu etapele ei plăcute și neplăcute și iată-mă azi scriind pe blog despre derularea vieții mele fără să mă pot lega de ceva anume.

Sursa fotografiei: eMAG.ro – Filmul vietii noastre – Sticker Decorativ

Privind în urmă cred că în copilărie și adolescență m-aș întoarce cu bucurie să retrăiesc toate etapele minunate împreună cu bunicii care m-au crescut în satul lor liniștit, împreună cu alte rude și prieteni dragi. Sunt recunoscătoare acestor persoane care mi-au creat amintiri și sentimente atât de frumoase datorită cărora îi iubesc și acum la fel de mult, deși în privința unora sunt zeci de ani de când nu ne-am văzut, iar cu alții nu mai este posibil fiind plecați dintre noi.

Ce s-a întâmplat până în acest moment nici nu mai contează foarte mult, important fiind prezentul și modul în care mă simt și mă mențin ancorată în el. Important este faptul că sunt împreună cu soțul meu și cu pisicuța noastră în locuința familiei și că ne înțelegem bine. Este foarte important pentru un cuplu sau pentru o familie să locuiască într-o locuință proprie deținută cu orice titlu, separat de alte amestecuri și influențe externe, așa cum am scris și în acest blogpost: Ia-ți casa ta dacă nu vrei să îți trăiești viața după regulile altora.

… Mulțumesc mult pentru furnizarea subiectului acesta. Am scris mult azi la acest articol, iar cea mai mare parte nu va apărea aici pe blog. Poate într-o bună zi în care îmi voi învinge sentimentul de jenă față de potențialii cititori despre câte respingeri și alte suite de întâmplări negative am trăit și câte persoane rele și de rea credință am cunoscut în cursul vieții, probabil că voi publica și diferența de text referitor la acest subiect.

Pentru mine chiar a funcționat autoterapia aceasta de azi și am de gând să continui să scriu în privat la filmul vieții mele, chiar dacă nu este atât de important încât să merite să fie citit. Pentru restul omenirii eu sunt o persoană oarecare care a trăit o viață oarecare, însă pentru mine și familia mea viața mea este importantă și mă bucur că o am.

Nu am simțit întotdeauna așa, însă m-am redresat și sunt fericită și mulțumită pentru viața mea în general, în special fiind mulțumită și recunoscătoare pentru viața mea de familie și pentru viața mea profesională din prezent.

Într-un moment al vieții mele mi-ai influențat viața în mod pozitiv, hotărâtor, ai făcut o adevărată cotitură în ea oferindu-mi posibilitatea gratuită să îmi fac site cu blog cu ajutorul căruia m-am redresat și stabilizat la viața liniștită și frumoasă din prezent. Mi-ai oferit libertatea de a scrie pe blog oricând, precum și libertate în gândire. Mi-ai dăruit cel mai frumos loc de muncă de acasă pe care l-am avut vreodată. Îți mulțumesc WordPress!

Filmul vieții mele va urma, deocamdată în privat.

Sursele fotografiilor: Pixabay, eMAG.